joi, 20 iulie 2017

pentru că...

Pentru că viața nu e numai cancer, suferință și deznădejde, ci e un întreg, în care bucuria nu ar fi deplină fără suferință, iar suferința nu ar avea sens fără bucuria ce-i urmează, am decis să fur din nou clipe senine și să mulțumesc pentru fiecare dintre ele, Lui bineînțeles....

- pentru candela aprinsă
- pentru ruga inimii
- pentru copii, pentru toți copiii pământului care ne învață cum e să simți frumos
- pentru dimineți cu râsete, cafea și pietre de argint


- pentru prieteni ce te au în inimă
- pemtru examene trecute
- pentru vești bune din locuri mai puțin fericite
- pentru flori mov de hibiscus


- pentru așteptarea dimineților cu miros de mare
- pentru copiii care te scot din deznădejde
- pentru zilele calde, cerul senin, irish coffee și un pin umbros și parfumat

 - pentru toată nădejdea, care de Sus este, pogorând de la Tine, părintele Luminilor...


Citisem un lucru zilele astea, referitor la neputința de a ne ruga. Spunea acel părinte, că atunci când nu te poți ruga, privește cerul numai și pe loc te va copleși un sentiment de recunoștință și de recunoaștere a Celui ce a făcut cerul și pământul, și un dor de întâlnirea cu EL te va acoperi. Am simțit de nenumărate ori asta, poate de aceea iubesc atât de mult cerul....pentru dorul de Cer... 

joi, 6 iulie 2017

de ce

În ultima vreme am fost întrebată de ce nu mai scriu.... 

Pentru că starea mea nu mai e de mult timp una care să aștearnă pe hârtie lucruri senine... Nu fac decât să las timpului răgaz să așeze el lucrurile, așa cum stie să o facă mereu. Între timp încerc să caut frumosul clipei, al lucrului mărunt, așa cum am făcut o bună bucată de vreme, până să fi uitat...

Tot mai mult mă caut pe mine însămi, sunt într-o perioadă în care îmi dau seama că de fapt nu mă cunosc îndeajuns. Cărțile îmi sunt aliat, ca de obicei, iar răspunsurile vin, de unde mă aștept mai puțin. Se spune că în momentul în care începi să cauți ceva, drumul e pe jumătate parcurs. Citesc tot ce prind despre esența omului, despre puterea gândului asupra a tot ceea ce suntem sau vom deveni, despre resursele nebănuite ale firii noastre. 

Mă bucură aceleași lucruri: un cer cu nori și soare, apusurile, librăriile (Cărturești 💗), părinții mei, copiii mei, ai mei, toți ai mei,  cafeaua bună, dovezile de prietenie, de la și înspre mine, un motan, greierii la ceas de seară, răbdarea celorlalți, noblețea, un compliment venit din senin, o vorbă bună la nevoie.... 

Este atâta frumos în viața asta, atâta suferință, atâtea lecții de învățat, atâtea lucruri pentru care să fii recunoscător, atâta plus și minus, atâtea suișuri și coborâșuri....și mă simt ca un copil care abia învață să meargă prin viață.


 bine e să fii motan :)

cerul meu

dealul meu cu liniște și lumină de apus

Clujul meu iubit, cel mai iubit

în pauza de cafea

picături de teorie, în oceanul de practică

La portile disperării....o carte răscolitoare: VIAȚĂ fără nici un menajament.


"Plecăm. Plecăm mereu...

Spre alţii. În loc să venim spre noi. Fugim. Călătorim. Ieşim. La restaurante, în cluburi, în parcuri, în oraş, la sală, la şcoală, în călătorii de afaceri, în vacanţe. Alergăm de colo-colo. Căutăm. Căutăm lucruri. Căutăm oameni. Îi sunăm. Le dăm mesaje. Mailuri. Whatsapp-uri. Le scriem pe FB. Pe chat. Aşteptăm răspuns. Aşteptăm să ne sune. Mai mereu aşteptăm câte ceva. Pe cineva. Suntem aici acum, dar ne gândim cum ar fi să fim altundeva. Sau cu altcineva. Sau cum ar fi altfel. Mereu e un "altfel", desigur, mai bun, ascuns în mintea noastră. Fugim mereu după alţi oameni ‒ chiar dacă părem a sta pe loc. Inima noastră stă mereu după unul sau altul, aşteptând să fie băgată în seamă, culeasă, învelită, lăudată, admirată, mângâiată, îmbrăţişată, preţuită, iubită. Aşteptăm. Mai mereu aşteptăm. Mai mereu ieşim pe drumuri, pribegi neliniştiţi în căutare de nici nu ştim ce. Plecăm. Mai mereu plecăm undeva. Ne îmbrăcăm frumos, mai punem o mască şi ne îndepărtăm din nou de noi. Venim. Mai mereu venim de undeva. Atât de rar din noi. Şi venim doar pentru a ne pregăti să plecăm. Să încercăm, din nou, să ajungem înăuntru, prin afară. În plan vertical, prin planul orizontal. La noi, prin alţii. La El, prin lume. La bucurie, încercând cu orice preţ să evităm suferinţa.

În tot acest timp, unii oameni aleg să nu mai fugă. Ci să se îndrepte spre locul acela ascuns din inima lor. Şi, paradoxal, de abia când încetează să mai fugă după oameni, le apar în cale alţi oameni care au plecat în aceeaşi călătorie. "Ah, şi tu? ". Şi pleacă împreună mai departe, fiecare mai adânc spre inima lui şi împreună spre lumina ce ne adăposteşte pe toţi...

Poate că ajungem să cunoaştem oamenii cei mai frumoşi pentru noi atunci când încetăm să mai căutăm și începem să ne căutăm pe noi înşine. Poate că oamenii aceştia vin nu când îi chemăm, ci de-abia după ce ne-am întâlnit întâi noi, cu noi înşine. Poate că întâlnim oamenii cei mai apropiaţi sufletului nostru când încetăm să ne străduim să ni-i apropiem pe alţii și ne apropiem, pur şi simplu, noi de noi înşine. Iar pe drum întâlnim alţi oameni care fac acelaşi lucru. Poate că oamenii încep să vină spre noi, cu adevărat, pas cu pas, pe măsură ce noi ne îndreptăm spre noi, pas cu pas. Poate că cei de care avem cu adevărat nevoie vin în clipa în care nu mai avem nevoie de nimeni. Poate că cei pe care îi căutăm apar în clipa în care încetăm să îi mai căutăm. Poate că ne găsesc de-abia după ce ne găsim, mai întâi, pe noi înşine."

fragment "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet




joi, 9 martie 2017

de azi

Am început o carte minunată, despre care am aflat dintr-o recenzie a părintelui Constantin Necula si am avut încredere să merg pe mâna lui :) E vorba despre Cu ultima suflare, scrisă de Paul Kalanithi.

La treizeci si sase de ani, neurochirurgul Paul Kalanithi a descoperit ca sufera de cancer la plamani. A fost inceputul unei schimbari tragice: medicul care trateaza pacienti in faza terminala s-a transformat intr-un pacient care se lupta sa traiasca. Iar viitorul pe care si-l imagina impreuna cu sotia s-a evaporat.
Cu ultima suflare este cronica transformarii sale dintr-un naiv student la Medicina, care se intreaba ce inseamna o viata plina de sens, in neurochirurg, in pacient si intr-un tata care trebuie sa-si infrunte propria moarte.
De ce merita traita viata? Ce faci cand viitorul ramane un etern prezent? Ce inseamna sa ai un copil cand nu mai ai sansa la viata? Iata cateva dintre intrebarile la care autorul acestei marturii profund emotionante cauta raspuns. Cartea lui Paul Kalanithi este o meditatie de neuitat despre infruntarea mortii si un elogiu al vietii.
Cu ultima suflare este un gest emotional care a meritat: o induiosatoare si meditativa cronica de familie, dar si despre medicina si literatura. In ciuda tonului intunecat, poarta un mesaj pozitiv.“
The Washington Post





 

 Până una alta mă bucur de soarele care a devenit tot mai darnic și mai cald în a-și împărți razele cu noi, cei sătui de frig și griul de afară. În zilele libere, printre zecile de cerințe ale micilor mei care devin tot mai mari, continui să profit de o pagină dintr-o carte bună, de o cafea aromată, de flori vesele, de frânturi de cântece și poezii de ziua mamei, de o vorbă cu oameni deschiși la minte și la inimă și încerc să reînvăț exercițiul mulțumirii, pentru tot ce mi se întâmplă bun sau nu. 😊


 martie

 dulce pentru pici

a doua carte ce imi umple spațiile libere :)
ferestre cu tălpițe :)
și fotografii minunate, de la LORETA


sâmbătă, 28 ianuarie 2017

După ceva tăcere.....

... incerc să aștern și aici câteva gânduri, nu de alta, dar am fost rugată să nu las praful să se aștearnă. :)

Anul a început exact așa cum e de la jumătatea celui ce a trecut: un mozaic cu multe, uneori prea multe piese : vise, bucurii, rugăciuni, dureri, iluzii, tristețe, speranță, muncă, efort, perseverență, culori, lumină, întuneric, sănătate, boală, liniște, haos, oameni, acțiuni, promisiuni, emoții, gânduri, gânduri, gânduri.....

Ce a adus nou anul, deși nu țin la astfel de obiceiuri de început de an, de sfârșit de an, este faptul că nu simt nevoia să mă mai plâng de nimic. Iau totul EXACT așa cum e. Cu încercarea de a mă adapta mereu și mereu noilor situații, noilor persoane ce îmi apar în cale, noilor stări prin care trebuie să trec. Mi se pare esențial pentru a merge liniștită mai departe. Să nu mă mai opun, să nu mai duc lupte de principii, de a convinge pe unul sau pe altul, ci de a merge drept pe calea pe care SIMT că trebuie să merg, convinsă de valorile în care cred și de la care nu mă abat. Chiar cred că fiecare lucrușor prin care trecem are propria sa lecție pentru noi.

Dincolo de toate aceste gânduri, viața curge lin, deși o simt năvalnic, și nopțile rămân refugiul meu de liniște, în care meditez, citesc, mă adun, pentru ca a doua zi să mă risipesc iar....

Ultima carte ce m-a ținut strâns legată de ea, a fost O fată ca tine.  Am ales-o pur și simplu din Auchan, citind in diagonală câteva pagini. E minunată, despre viața adevarată, din timpul războiului, despre dragoste si puterea de a lupta, deși aparent ai avea zero șanse. Minunată!


În rest, mă bucură aceleași lucruri: soarele, oamenii buni, o zambilă cumpărată din supermarket deși intrasem pentru tăiței, o cafea fierbinte într-o după amiază grea, o crăciuniță și un chiparos ce îmi înveselesc fereastra din bucătărie. :)
Viața e minunată, e un dar ca nici un altul, chiar dacă uneori ni se pare grea... și chiar este....






pătuțurile noi ale piticilor, deși în sertar dorm eu, contrar previziunilor :)

da, tot mai mult irosim timpul, deși suntem conștienți de asta....

Steaua Crăciunului, încă e frumoasă, și chiparosul meu drag

 o altă carte faină de tot, despre pelerinajul El Camino

Am citit zilele acestea ceva cu care mă identific tot mai mult, pe zi ce trece, semn ca nu eram chiar asa...  Zi de zi, îmi dau voie să fiu unicul scriitor al vieții mele. Asta e tot ce-mi doresc: să fiu un suflet viu în propria-mi viață!